Zemlenyi

European Art Gallery are placerea de a va invita sa vizionati expozitia online a artistului Zemlenyi

European Art Gallery are placerea de a va invita sa vizionati expozitia online a artistului Zemlenyi

 Reintegrarea lui Zemlényi

-invitație polemică la o expoziție- 

Invit privitorul atent și presupun, sensibil călător printre tablourile prezentei expoziții, să-și aleagă, la întâmplare, o mică suprafață de câțiva centimetri pătrați și să zăbovească 5-10 minute (după puterință!) asupra ei. Convingerea mea fermă este că va relua vizita cu alți ochi după această nouă experiență. El va repeta astfel, cea trăită de mine cu mulți ani în urmă, în biroul- laborator de lucru al episcopului de Gand, mare istoric de artă, ce m-a îndrumat către un microscop ce avea să-mi detalieze aproape la infinit, planurile îndepărtate din pânzele mai marilor sau mai micilor maeștri flamanzi. Mi-a spus apoi să reevaluez întregul și să mă reîntorc la amănunte de mai multe ori. Astfel am învățat să privesc un tablou, să-l înțeleg și să înțeleg pasiunea atâtor și atâtor colecționari și iubitori de artă printre care se numărau și două generații ale familiei mele, pentru arta Flandrei și pentru artă în general.

Evident, Zemlényi este un suprarealist. Pe calea anevoioasă deschisă de Salvador Dali, preluând elemente simbolic-realiste din arta Evului Mediu și recompunându-le după o logică nouă, după o gândire cu sensuri noi, profund actuale. Dacă alegem dintre uleiurile sale ciclul evident al ”Cabinetelor de curiozități” (Kunstkamera) sau din grafica sa, fie și doar cei 15 ani de ilustrator al New York Times, Newsweek sau The Time (ce exemplu tulburător al bestiarului ce însoțește un portret al lui Stalin, istorie şi caracter!) realizăm imediat justețea afirmației de mai sus. În maniera universalistă, preluată din spiritul Renașterii italiene, în care Frans Francken al II-lea a pus alături în ale sale Cabinete, prima oară subiect pictural de șevalet, elemente ale naturii și ale creației divine, închipuiri tehnice folositoare sau fantasmagorice, obiecte banale și apariții mistice, Zemlényi își compune și ne dăruie propriile sale muzee imaginare.

Simt nevoia unei prime cezuri polemice! Câtă decădere, ce prăbușire a gustului de la Cabinetele de curiozități ale lui Cosimo al II-lea de Medici, Frederick al III-lea al Danemarcei sau Petru cel Mare al Rusiei și vitrinele cu bibelouri ale micii burghezii provinciale din secolul al XX-lea!!!

Întorcându-mă la modalitatea de a privi lucrările lui Zemlényi, prima impresie superficială este de vibrație vitală, de concret. Apoi descoperi dublarea acestuia de o existență posibilă ”de dincolo” de aparență. Ca pe urmă, să aluneci pe nesimțite, în plină emoție estetică datorită culorii și prefirării luminii.

Pictorul folosește cu subtilitate nuanțe ce par câteodată cețoase, șterse, pentru a te obliga să dai atenție sensului și mai apoi să te lași subjugat de rafinamentul tonurilor de auriu, albastru, mov, sidefiu. Alteori, roșul îți pune sângele în mișcare! Doar la urmă, hăt la urmă, realizezi că întregul, compoziția e rodul imaginației cultivate a artistului și că deja vu-ul e doar o capcană abil întinsă ochiului tău.Fluturele nu e decât o altă formă de floare, greutatea de cântar, o imagine a informației aplatizate computerist, melcul – timp vinovat de golirea cupei vieții, ceasul –metronom ce ritmează sunetul viorii, racul și șoimul, ființe supranaturale ce înșfacă sau supraveghează teritorii, că portretul feminin se naște din mărgean, că porțelanul de Delft se transformă în geometrie pură și Velasquez, în cocoș crestat sau invers, că obiectele casnice se scurg din arhitectura savant barocă iar pistoalele vechi se înrudesc cu hâdele cranii! Toate ne duc cu gândul involuntar la Istoria ieroglifă a lui Dimitrie Cantemir. Zemlényi ne provoacă emoții sau spirit cercetător, patimi sau interogații, dar el rămâne mereu ironic și detașat. Adevărată, fascinant de adevărată este doar arta lui! Ca și Nicolae Maniu sau Michael Lassel, Zemlényi face parte din categoria mai rară astăzi a pictorilor ce adaugă talentului, inteligenței și măiestria orfevrului. Și cei trei și alt fel decât ei, Henry Mavrodin, Ștefan Câlția și Sorin Ilfoveanu, preiau în stilistică moderna, complicata profesie a maeștrilor din sfârșit de secol XVI sau din mirificul XVII. Este rândul lui Zemlényi să mă treacă și să ne treacă puntea emoției către meditație, către înțelesul profund ascuns după forme și culori.

Revenind pe tărâmul actualei expoziții, constat că rafinamentul pictorului este împins la limita posibilului prin crearea unui univers propriu obiectului tablou. Înrămarea, când e aleasă, dă profunzime sau parcă izvorește materia tabloului, falsa înrămare e înglobată picturii sau tabloul e oferit infinitului fără prelungirea înrămării. După rețete de el știute și așezându-se și în rolul alchimistului, Zemlényi sublimează, transformă, descoperă în tainice retorte. Fiecare tablou al său e destinat unei colecții sau unui muzeu. Fiecare, în parte este o colecție sau un muzeu.

Înainte sau mai apoi de culoare, trăiește marele desenator Zemlényi. Nu e deci întâmplătoare cariera lui de grafician la New York Times, cum nu întâmplătoare au fost si celelalte cariere românești pornite acolo: prima excepțională, a lui Eugen Mihăescu, cea ulterioară a lui Tudor Banuș. Ce școală, ce talent, ce cultură a evocării pentru a ilustra un articol de geopolitică pe înțelesul a milioane de cititori cu portretele lui Stalin, Hitler sau Ceaușescu, ca sinteză de caractere și întâmplări ale unei epoci!

Veți constata singuri în această expoziție, cum ați putut constata și în cazul lui Tudor Banuș la galeria Dialog, mai an, și cum așteptăm să constatăm și în cazul lui Eugen Mihăescu, după ce o să-i treacă gustul paradoxal micșorător al grandilocvenței politice, cât de mare desenator e Zemlényi și dincolo de cariera americană amintită.

Zemlényi coboară dintr-un creuzet nativ tipic pentru Imperiul Habsburgic, întrețesând strămoși franci, suedezi, italieni, cehi sau maghiari și nu ar fi devenit ce e, dacă se năștea altundeva decât în Romania latină, după cum declară. Pentru el, americanul de ieri, europeanul de azi, orașul de suflet, orașul ce l-a format ca artist și intelectual, este orașul București. ”Voi fi mulțumit dacă privitorii vor înțelege din această expoziție câtă iubire port în mine pentru

cartierul Antim, pentru zona Chirigiu – cu trompeta lui Tudorică și amintirea unei cârciumi vechi – pentru mănăstirea Văcărești sau pentru maidanele orașului acesta. Îmi doresc să mă ajute Dumnezeu ca bucureștenii să mă readopte ca odinioară. Îi sunt recunoscător, pentru tot și toate, ultimului mare pictor occidental, profesorului Corneliu Baba. Şi astăzi, momentele mele de perfectă sinergie sufletească şi spirituală rămân cele în compania prietenilor și colegilor Ștefan Câlția și Sorin Ilfoveanu. Nicăieri nu mă simt mai întreg, decât la un pahar de vin în atelierele lor”.

Confesiunea pictorului mă găsește și pe mine intr-o perioadă dominată de spirit polemic mărturisitor. Mărturisesc deci că nu mai am nici urmă de îndoială în a relua ceea ce am mai spus poate cu glas mic și anume că mă aflu într-un avansat stadiu de sațietate față de subiectele pășuniste, bordeiele dărăpănate și mai mult sau mai puțin fals înnobilate de răsărituri sau apusuri de soare, ulcelele cu floricele pictate în grabă sau portretele de țigăncușe fără haz ce inundă dinspre mai vechea noastră pictură, mica piață românească de artă. Desigur, aduc cuvenita amendă onorabilă și umila plecăciune excepțiilor Luchian, Andreescu, de multe ori Grigorescu, Pallady, Petrașcu, și rare ori altora câțiva. În acest context, rogu-vă să purcedeți încă o dată la exercițiul de a alege o floare, o singură floare din pânzele lui Zemlényi. Acea singură floare reprezintă o lume picturală completă, o capodoperă în interiorul altei capodopere.

Nu mă feresc de emoție și nici de tonul patetic cum nu m-am ferit nici în aprecierile făcute picturii lui Ilfoveanu, Maniu sau Lassel, sculpturii lui Vasile Gorduz. Sunt cu adevărat mari artiști, cum mare pictoriță poate deveni și Iuliana Vîlsan, iar eu nu am de ce să-i îmbâcsesc în citate după ureche cu iz de savantlâc de mahala sau stil fie uscat, fie pompos academist. Nu cred deloc în actuala estetică în numele căreia unii exclud emoția și neagă noțiunile de sublim sau frumos.

În opinia mea fermă trăim o epocă de clivaj extrem între adevărata cultură formativă și falsa cultură a epatării, între oamenii normali și paranoicii partizanatului, între ființele firești și existențele bipede searbăde. Expozițiile European Art Gallery, câte au fost și câte putea-vor fi, sunt prin acest spirit ce le animă, provocatoare. Nu suntem exclusiviști, dar nu acceptăm în ruptul capului falsul și mediocritatea. Îi mulțumesc în finalul acestui cuvânt prefațator, pictorului român Zemlényi că se reintegrează culturii noastre și nu doar culturii

lumii căreia deja îi aparține și că a avut fantezia de a ne alege pe Mihai Covaci și pe mine pentru a-i organiza reinsertia bucureșteană,alăturându-se astfel răspunsului nostru temerar la agresiunea prostiei și prostului gust.

Expoziția Zemlényi de le European Art Gallery completează fericit spațiul spiritual al plasticii românești moderne și contemporane în care mai rezistă nu foarte multe valori autentice și în care își fac apariția din ce în ce mai insistent câțiva tineri promițători și scormonitori în tainele reale ale nobilei profesii de pictor, sculptor sau grafician.

 

Radu Boroianu

Noiembrie 2011



Galerie Foto